vineri, 28 august 2015

POEZIE şi MUZICĂ


Un tren lung ne pare viața...
                                        
                                                      de Traian Dorz 
 
  Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
   Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.
   Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
   Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

   Iar durerile sunt stații lungi, de nu se mai sfârșesc,
   Şi în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc.
   Arzători de nerabdare înainte tot privim,
   Să ajungem mai degrabă la vreo țintă ce-o dorim.

   Ne trec zilele și anii, clipe scumpe și dureri,
   Noi trăim hrăniți de visuri și-nsetați după plăceri.
   Mulți copii voioși se urcă, câți în drum n-am întâlnit!...
   Iar câte-un bătrân coboară trist, și frânt, și istovit.

   Vine odată însă vremea să ne coborâm și noi;
   Ce n-am da, atunci, o clipă să ne-ntoarcem înapoi?!
   Dar, pe când, privind în urmă, plângem timpul ce-a trecut,
  Sună-n Gara Veșniciei; am trăit și n-am știut!...


Accesati https://www.youtube.com/watch?v=r8wrLUYVoJM.





Despre presupusul concediu de 3 luni de zile al profesorilor

În ultimele 2 zile am auzit de 3 ori, de la 3 persoane diferite că profesorii au concediu de 3 luni de zile și că nimeni nu are timp liber mai mult ca ei. Probabil că această logică vine din faptul că elevii au aproape 3 luni de zile vacanța mare, timp în care profesorii stau acasă și crapă semințe, nu?
Ei bine, lucrurile nu stau chiar așa. Dar înainte de a explica cum stau DE FAPT lucrurile cu concediile profesorilor, vreau să redau mai jos câteva propoziții luate ca axiome deja prin popor:
“Profesorii au cel mai lung concediu: 3 luni de zile.”
“Profesorii au cel mai scurt program zilnic: stau 3-4 ore la școală și vin acasă.”
“Profesorii stau la cafele în fiecare zi și aproape nu fac nimic.”
Nu vreau să explic fiecare aberație de mai sus în parte, ci o voi lua sistematic, conform realității.
1. Profesorii nu au zile libere. Ei sunt de luni până vineri la școală și au weekend-ul liber plus vacanțele (intersemestriale, Paști, Crăciun). Atenție totuși, aceste zile se scad din concediul legal de 62 de zile la care are dreptul fiecare profesor. Cifra pare mare la început, dar când începi să scazi toate vacanțele și zilele libere pe care le iei forțat, că nu-s copiii la școală, nu mai rămân chiar așa de multe.
2. Elevii pleacă de la școală, profesorii rămân în activitate. Cum? Nu ai știut că profesorii mai vin la școală încă o perioadă bunicică după ce vineri se întrerup cursurile? Chiar credeai că rupem ușa vineri când e gata festivitatea. Ghinion. Mai venim la școală. Mai avem tot felul de situații de făcut, rapoarte de predat, consilii profesorale și alte lucruri.
3. Profesorii vin la școală, elevii încă au vacanță jumătate de lună. Chiar credeai că venim pe 15 Septembrie la școală? Chiar așa? Greșit. Intrăm pe 1 Septembrie la post, în activitate. Și cel mai important, nu, nu stăm la cafele! Învățătorii și educatorii au de pregătit clasele, au de decupat tot felul de buline și dungulițe, avem de făcut planificări, orar, ședințe, consilii și altele. APOI se vine la școală cum se cuvinte.
4. Copiii sunt în vacanță, profesorii încă au treabă. Păi tu chiar credeai că stăm degeaba toată vara. Cele mai multe cadre didactice sunt nevoite de sistem să plece la cursuri de perfecționare (pe banii lor), altele pleacă în mobilități, altele învață pentru stupizenia aia de definitivat, pentru titularizare (seems legit, că doar nu sunt posturi, nah), grade și altele. Apoi urmează cursa nesfârșită a actelor, a dosarelor cu șină și a umilirii noastre pe la ușile inspectoratelor. (A propos, știai că dacă nu ai dosar cu șină nu poți preda la catedră? Sic!)
5. Copiii sunt acasă, noi pregătim lecția pentru a doua zi. Păi credeai că îți tragi pantalonii pe tine la 7 și pleci la școală, și vii așa, nepregătit în fața elevilor, timp de 50 de minute? Cea mai mare parte a oamenilor nu pot să țină un discurs coerent timp de 1 minut în fața unei mulțimi fără să se pregătească, ce te face să crezi că un profesor își permite să intre nepregătit la oră? Ziua de lucru a unui profesor este de 8 ore/zi, în care o parte și-o petrece la școală conform orarului, iar cealaltă parte pregătește lecțiile pe a doua zi, scrie fișe de lucru, lucrează la comisiile de care este responsabil, redactează teste și bareme de corectare, corectează caiete, lucrări, teze.
Ideea e că până acum probabil ai gândit că profesorii sunt tare liberi, n-au ce face toată ziua, toată vara este a lor, dar de acum încolo nu mai ai voie să gândești așa.
Este adevărat că pe lângă alte job-uri timpul liber este poate mai îndelungat, însă fiecare meserie are avantajele și dezavantajele ei. Pe unii care sunt răutăcioși și mă acuză că am timp liber la greu, îi întrem: Da’ tu de ce nu te-ai făcut profesor, dacă tot este așa de bine? Oricum se înșeală, dar nu este chiar așa.
Să mai zic și de sărmanele cadre didactice care sunt forțate să facă naveta 5 zile pe săptămână și chiar la 50+ km depărtare? Care ajung să predea în localități uitate de Guvern, în niște condiții groaznice (că nu au unde în altă parte să-și câștige pâinea), fără unități dotate cu apă curentă sau căldură iarna? În localități unde nu ai autobuz direct să ajungi la ora 8:00 la școală, și trebuie fie să-ți muți orele, fie să te trezești la 5 ca să ajungi la timp șa școală? Că înapoi nu ai cu ce veni, și de cele mai multe ori ești la mila oamenilor care te iau “la ocazie”, după o oră de stat în ger? Că tu ai terminat orele la 13:00 și autobuzul e abia la 16:45? Și este singurul? Faci o oră până acasă, și rupt de la navetă, probleme la clasă, te ridici și pui ceva pe foc, bagi ceva la spălat și încerci să te pregătești pentru a doua zi. Dar hei, profesorii nu mai pot de bine. Și cum zicea cineva recent pe Facebook, într-o discuție, profesorii iau 1000 RON/lună și un vânzător ia 1500 RON/lună. Ne prețuim mai mult vânzătorii decât profesorii.
Cam atât am avut de zis. Mă întorc la vacanța mea de 3 luni de zile… și la crăpat semințe alături de o cafeluță.

                                                                                de Andrei Jitareanu


Învaţă cum poţi să adormi în mai puţin de 1 minut !

Daca va chinuiti in fiecare seara sa adormiti pentru ca ati mancat prea tarziu sau pentru ca ati stat prea mult cu ochii la televizor sau la calculator, atunci acest articol este pentru voi! 

Din proprie experienta va spun ca pana sa descopar acest procedeu, imi era destul de greu sa adorm. Cum ma puneam seara in pat, imi era destul de greu sa inchid creierul, imi treceau foarte multe lucruri prin minte si de aceea nu puteam sa adorm. Insa, dupa ce am invatat cum sa-l fac, pot sa va spun ca nu dureaza mai mult de un minut sa adorm!
Metoda testata personal!
Este vorba despre un truc ce poarta numele “ respiratia 4-7-8 “. 
Ce este respiratia "4-7-8"? 
Este o metoda dezvoltata de dr. R. Weil , un renumit medic, care a gasit o modalitate foarte simpla de contracarare a stresului, ceea ce ii permite creierului sa intre in starea de repaus mult mai repede. Cum se face respiratia “4-7-8”?
Cand va asezati seara in pat si doriti sa adormiti, incercati urmatoarele:
- Pur si simplu trageti aer pe nas timp de 4 secunde
- Tineti-va apoi respiratia timp de 7 secunde
- Expirati apoi timp de 8 secunde
De aici vine denumirea de respiratia 4-7-8!
Repeta acest procedeu de 3 ori la rand si te asigur ca vei adormi imediat! Nu va dura mai mult de un minut!
Aceasta metoda incetineste ritmul cardiac, oferind astfel relaxare creierului. V-a ajutat?
In cazul in care aceasta metoda a functionat si ati adormit foarte repede, trebuie sa stiti ca este destul de eficienta si pe timpul zilei.
Aceasta metoda de relaxare este una dintre cele mai eficiente metode de relaxare pe care am incercat-o pana acum.  Incearc-o si tu chiar din aceasta seara si te asigur ca vei adormi extrem de repede, asemeni unui copil mic! 
                                                                                               Un articol de Cristian Iacov 

16 români sunt în arestul poliţiei din Budapesta pentru trafic de persoane

Ministerul Afacerilor Externe a anuntat vineri ca Ambasada Romaniei la Budapesta a fost informata ca 16 cetateni romani se afla in arestul politiei din Budapesta si ca sunt cercetati pentru trafic de persoane.
 "Ambasada Romaniei la Budapesta a fost informata astazi, 28 august 2015, de catre politia ungara, despre faptul ca 4 cetateni romani au fost retinuti la data de 26 august 2015 in Budapesta, fiind cercetati pentru trafic de persoane. Potrivit informarii politiei ungare, cei 4 cetateni romani vor fi audiati in cursul zilei de astazi, 28 august 2015", potrivit unui comunicat de presa trimis de MAE.
 MAE mai precizeaza ca Ambasada Romaniei la Budapesta monitorizeaza cazul si mentine legatura cu autoritatile ungare in vederea obtinerii unor elemente de noutate privind situatia juridica a cetatenilor romani, fiind pregatita sa acorde asistenta consulara in limita competentelor legale, insa, pana in acest moment, niciun cetatean roman nu a solicitat asistenta consulara.
 Initial, autoritatile ungare au anuntat ca au retinut si audiat joi, cu propunerea de arestare preventiva, 12 cetateni romani, suspectati de trafic de persoane.  Mediafax

...se întâmplă la Biblioteca Judeţeană "Petre Dulfu" Baia Mare

Agenda săptămânii 31 august – 4 septembrie



Luni, 31 august

ora 13, Sala de conferinţe

Va avea loc lansarea volumului de poezii „Sălbăticiuni şi umbre”, de Flavia Cosma, scriitoare, poetǎ şi traducǎtoare româno-canadianǎ nǎscutǎ în România, câştigǎtoare a numeroase premii internaţionale.


ora 17, Salonul Artelor

Va avea loc vernisajul expoziţiei de pictură „Salonul de vară” a membrilor Asociaţiei „Alexandru Şainelic”. Expoziţia va putea fi vizitată în perioada 31 august – 11 septembrie.


Marţi, 1 septembrie

Centrul de Onomastică din cadrul Facultăţii de Litere a Centrului Universitar Nord Baia Mare – UTCN în colaborare cu Municipiul Baia Mare şi Consiliul Judeţean Maramureş organizează a treia ediţie a Conferinţei internaţionale de onomastică „Numele şi numirea”, ICONN3, Baia Mare, 1-3 septembrie 2015 cu tema Convenţional / Neconvenţional în onomastică.Parteneri: The International Council; of Onomastic Sciences, Rivista Italiana di Onomastica, Fundaţia ECHO, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare.
Program:
Marţi, 1 septembrie
8.00-9.00 Înscrieri
9.00-9.30 Deschiderea oficială
9.30-13.00 Conferinţe în plen
15.00-19.30 Lucrări pe secţiuni
Miercuri, 2 septembrie
8:30-10.45 Conferinţe în plen
11.15-13.15, 15.00-19.30 Lucrări pe secţiuni
Evenimentul face parte din calendarul activităţilor pregătitoare pentru proiectul Baia Mare – Capitală Europeană a Culturii 2021.


 Joi, 3 septembrie 2015

ora 11:30, Sala de conferinţe

 Institutul Naţional pentru studiul Totalitarismului şi Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” vă invită la lansarea cărţii „La taină cu diavolul”, autor Radu Ciuceanu.
Vor vorbi despre carte şi autor: dr. Liliana Corobca, dr. Constantin Buchet.

Moderator: Dr. Teodor Ardelean

Criza imigranţilor, criza Europei! Sute de oameni au murit, după ce două ambarcaţiuni s-au răsturnat !


Sute de persoane ar fi murit joi, 27 august, după ce două ambarcaţiuni la bordul cărora se aflau până la 500 de imigranţi s-au răsturnat în largul coastelor oraşului libian Zuwara, potrivit unor locuitori şi oficiali, relatează BBC News.online.
Oficiali libieni au anunţat că aproximativ 201 persoane au fost salvate de către Paza de Coastă libiană, însă mulţi oameni ar fi rămas blocaţi în cala ambarcaţiunii care s-a scufundat.
Un centru de detenţie pentru imigranţi ilegali de la Sabratha, la vest de Tripoli, a primit 147 de persoane, a declarat un oficial pentru Reuters.
Cel puţin 100 de cadavre au fost aduse la un spital de la Zuwara, tot la vest de Tripoli, a declarat un locuitor pentru BBC, citat de Mediafax.
Între victime se află imigranţi din Siria, Bangladesh şi din mai multe ţări subsahariene, a declarat acest locuitor, o informaţie pe care BBC precizează că nu a putut să o verifice din alte surse.
Aproximativ 2.400 de imigranţi au murit anul acesta încercând să traverseze Mediterana către Europa, potrivit ONU.
Alte peste 100.000 de persoane au reuşit să ajungă în Italia, iar alte aproximativ 160.000 au traversat marea în Grecia.
Cadavrele a cel puţin 51 de persoane au fost găsite în cala unei ambarcaţiuni, miercuri, în largul coastelor libiene.
Corpurile au fost luate de la bord de către o navă a Pazei de Coastă suedeze, care a salvat peste 400 de supravieţuitori - între cei cel puţin 3.000 de imigranţi salvaţi numai miercuri pe mare.
Nava suedeză, Poseidon, a andocat în portul Palermo (Sicilia) joi.
Aproximativ 4.400 de imigranţi au fost salvaţi de la bordul unor ambarcaţini în largul coastelor Libiei sâmbătă, într-una dintre cele mai mari operaţiuni de salvare pe mare organizate până în prezent.
Mulţi dintre oamenii care încearcă să traverseze Mediterana fug din calea unor conflicte sau de persecuţie şi pornesc la acest drum periculos pe mare din Libia, la bordul unor ambarcaţiuni, exploataţi de traficanţi de persoane. Libia, în care există două guverne de un an, este devastată de un conflict intern între mai multe miliţii rivale.
Paza de Coastă libiană are o capacitate limitată, care nu-i permite să organizeze misiuni de salvare de amploare pe mare, potrivit unui corespondent BBC de la Tunis.
Pe de altă parte, poliţia austriacă a anunţat că speră să stabilească cât mai curând câte persoane au murit într-un TIR parcat în apropiere de frontiera cu Ungaria. Autorităţile bănuiesc că este vorba despre 50 de persoane, aproape sigur imigranţi.
Problema afluxului de imigranţi către Europa - pe rute terestre - a fost abordată joi la un summit, la Viena.
Ministrul austriac de Externe Sebastian Kurz a insistat asupra necesităţii unui acord, în contextul în care un număr uriaş de imigranţi se îndreaptă către UE prin Balcanii de Vest.
El a subliniat că "întreaga idee a unei Uniuni Europene fără frontiere interne este în pericol" dacă frontierele externe ale blocului nu sunt securizate. Sursă: REALITATEA.NET


                                                                                                     C.L.L.




DESPRE CUM A FOST CUCERITĂ ROMÂNIA- CONVORBIRI CU FOSTUL ŞEF AL CONTRASPIONAJULUI ROMÂN

Despre întâlnirea cu Filip Teodorescu, ce pot să spun? Nu prea multe; oricum, este un personaj fabulos – aşa, ca părere de ansamblu. În schimb, ceva mă nemulţumeşte la el, deşi, spre deosebire de alţii, el chiar spune câte ceva; totuşi, pare o bancă aflată în inventar. Sper să am abilitatea, iar domnia sa – „amabilitatea” ca acest proiect să continue, materializându-se într-o carte din care poporul român să afle că are suficiente motive să se revolte. Chiar şi el însuşi –  vorba „lichelei”  de Liiceanu, căci ce fel de om mai poţi fi dacă nu mai ai apartenenţă la o familie, la un grup, la pământul pe care calci şi în care o să intri, la ţara pe care o porţi în actul de identitate. Altfel ni se va statua ceea ce în fapt am devenit, un popor de apatrizi.
Mi s-a sugerat de câţiva oameni de bună credinţă să-mi văd de treabă, că astfel de răscoliri s-ar putea să-mi aducă multe neplăceri. Tuturor acestora le răspund că dacă ăsta este preţul, sunt dispus să-l plătesc. Eu îmi iubesc ţara aproape la fel cum îmi iubesc familia, iar celorlalţi le spun… nu le spun nimic. Aş fi onorat să suport consecinţele, fie ele şi nevăzute pentru opinia publică, pentru o astfel de îndrazneală.
C.C.: Aş vrea să clarificăm, pentru început, câteva aspecte. Mai întâi, cât de necesar este un Serviciu sau, altfel spus, există state care-şi permit lipsa unor structuri de informaţii? Iar mai apoi, pentru a înţelege, aş dori să plecăm de la ideea că statul este, în fond, un organism viu; atunci, întrebarea ar fi cărui organ i-am putea atribui funcţiile acestei structuri?
F.T.: Întrebarea dumneavoastră – deşi, în aparenţă, pare a fi una generică, îndrăznesc să spun că este esenţială. Istoricii cunosc bine acest amănunt. De când oamenii au început să trăiască în grupuri, au folosit sau au fost dependenţi de informaţii. Cu cât societatea a evoluat, dependenţa de informaţii s-a dovedit a fi esenţială. În unele momente, chiar vitală. Atât pentru cei care aveau ca politici apărarea, cât şi pentru cei care aveau dorinţe expansioniste. Specialiştii preocupaţi de acest domeniu pot demonstra cu date concrete ceea ce eu vă spun acum. Dezvoltarea statelor a fost, dacă vreţi, ombilical legată de performanţele structurilor de informaţii pe care le aveau. Cu cât erau mai bine organizate, ca filosofie de lucru şi ca practică, cu atât statul căruia îi aparţineau, cunoştea o dezvoltare explozivă. Ca cititorii dumneavoastră să înţeleagă mai bine despre ce vorbim, aş vrea să exemplificăm puţin. Care este scopul şi obiectul lucrativ al unei astfel de structuri? În esenţă, sunt două: informaţii şi contraspionaj. Evident că fiecare din acestea are subdiviziuni, însă, n-o să intrăm în amănunte acum. Prima componentă  are ca principal obiectiv obţinerea de informaţii de la vecini sau de la alţii mai îndepărtaţi, dar interesanţi. Când mă refer la informaţii, spun tot ce prezintă interes pentru beneficiar. De exemplu, tot ce se preconizează a apărea în domeniul tehnologic. Să presupunem că, undeva pe glob, se preconizează implementarea unei tehnologii, ca urmare a unei munci asidue de cercetare. Dacă un Serviciu reuşeşte să obţină datele necesare ca această tehnologie să fie dezvoltată şi în ţara sa, putem vorbi despre îndeplinirea misiunii şi, de aici, toate consecinţele care decurg. Beneficiile economice ale statului sunt deosebite. România a avut astfel de reuşite, datorită unor ofiţeri de excepţie, despre a căror viaţă pot spune că a fost o umbră. În anonimat au trăit şi în anonimat au murit, fără ca nici măcar familiile lor să ştie ceva despre activitatea pe care o desfăşurau. Totuşi, să nu uităm că şi ofiţerii de informaţii şi contraspionaj sunt oameni şi au trăiri şi sentimente. Vedeţi, dacă un cetăţean salvează un animal de la înec, primeşte aplauze. Un astfel de ofiţer, care aduce statului avantaje, nu primeşte nimic. Sau, poate, cum au fost cazuri în perioada trădării lui Pacepa, eventual, un glonte în cap. Însă el, ofiţerul, este pregătit, instruit şi antrenat pentru astfel de situaţii. Nici nu cere, nici nu aşteaptă aplauze. El îşi încheie o misiune doar pentru a o începe pe următoarea. Drama ofiţerului de informaţii, frustrarea, strigătul către lună apar doar atunci când beneficiarii eforturilor, sacrificiilor pe care el le face sunt fie incompetenţi, fie rău intenţionaţi, fie, de ce nu, trădători. Vă imaginaţi ce tristeţe, ce exasperare, cât de mult au fost chinuiţi de sentimentul neputinţei ofiţerii de la Contraspionaj când au văzut că, în decembrie `89, au apărut la televizor, jucând rolul de „revoluţionari”, trădători pe care-i documentaseră de-a lungul timpului? Tu, cel care poate ţi-ai epuizat viaţa să  probezi că „X” este spion sau trădător şi apoi să-i vezi la televizor cum se dau revoluţionari în ţara ta şi să nu ai nicio posibilitate, dar niciuna, să reacţionezi?  E devastator! Nu numai că eforturile unei munci istovitoare se duc pe Apa Sâmbetei, dar trebuie să guşti sau chiar să bei întregul pocal al umilinţei, văzând cum trădătorul ajunge chiar demnitar în ţara ta. Simplist vorbind, e o misiune dificilă să afli intenţiile unui potenţial adversar pentru a putea lua decizii în cunoştinţă de cauză. Măsurile de apărare sau contracarare ale Serviciilor de Informaţii care au ca principală misiune apărarea intereselor statului respectiv se opresc la uşa factorului politic, cel care conduce administrativ un stat. În zadar aceste structuri îşi fac treaba dacă beneficiarul informaţiei fie le ignoră, fie le divulgă uneori, aşa cum s-a întâmplat în istorie. Serviciile de informaţii au competenţele pe care factorul politic i le stabileşte prin lege. De exemplu, vă pot spune că Ceauşescu a avut toate informaţiile necesare pentru a preîntâmpina evenimentele din `89. Însă ce folos, dacă n-a avut capacitatea şi raţiunea de a lua măsurile ce ar fi putut salva ţara? Şi ar fi putut-o salva nu doar de întâmplările care au avut loc în `89, ci şi de dezastrul care a urmat. La a doua întrebare, răspunsul poate fi mai simplu, căci, tot despre informaţii este vorba. Nu putem să ne raportăm la un organ anume, ci chiar la sistemul imunitar al omului care acţionează doar în urma informaţiilor pe care le primeşte de la organism. Ştiu că, fără un sistem imunitar sau cu unul slăbit, organismul este supus unei morţi stupide. Se poate muri de la o banală zgârietură. Mai e şi un alt aspect – că, deşi organismul primeşte informaţii corecte, nu mai are capacitatea de a procesa datele în interes organic. Atunci se produce haosul, cum se întâmplă, am înţeles, în cancer sau în alte maladii – când celulele se devorează unele pe altele.
C.C.: Domnule colonel, mă tem că evenimentele din `89 nu s-au sfârşit nici acum şi într-un fel trăim în masă un lung şi lent proces de dezintegrare, străin, total străin intereselor noastre. Atunci, în `89, poate a fost doar începutul, momentul în care s-a trecut la o altă etapă, de la persoane care aparţineau structurilor şi implicit intereselor străine, infiltrate în unele organisme de conducere, la preluarea administrativ-politică a întregului stat. Căci, dacă în funcţii cheie ale statului ajung trădători, putem vorbi şi în asemenea termeni.
F.T.: Of, da, temeţi-vă! (face o lungă pauză, chiar solicită câteva clipe de răgaz, timp în care-şi bea toată apa din pahar. Îşi umple paharul şi priveşte dincolo de mine, absent şi totuşi prezent). Eu am obligaţia să rămân optimist în orice situaţie, chiar şi în una ca aceasta. Ofiţerul de informaţii, atâta vreme cât respiră, este şi optimist. Altfel… Am putea puncta aici ca semne de întrebare (râde) câteva întâmplări, dacă vreţi, argumente care să contrazică pesimismul dvs.
1. Ceauşescu a fost manipulat, prin intermediul Elenei, să nu aibă încredere în Securitate, ceea ce a şi condus la dezastru.
2. S-a încercat cu tot dinadinsul implicarea ofiţerilor Securităţii în acţiunile de stradă din `90. Nu s-a reuşit. Dacă se reuşea, ar fi fost apocaliptic, pentru că numărul morţilor ar fi fost cel care se trâmbiţa pe la televizoare. Aşa a fost planul. Cu toate acestea, principala măsură mediatică, în scopul manipulării opiniei publice, a fost aceea de a compromite Securitatea. De ce oare? Vă povestesc, pe scurt, o întâmplare pe care am redat-o amănunţit în carte (N.N. – „Un risc asumat”); apropo de tehnici de manipulare, empirice – adevărat – dar, totuşi, eficiente. Eu, împreună cu generalul Emil Macri şi cu alţi ofiţeri superiori din Timişoara, ne aflam în arestul garnizoanei şi am auzit pe postul de radio Timişoara cum unii dintre noi, prezentaţi cu nume şi prenume, chiar grad şi funcţie, ne aflam în fruntea unor grupe de terorişti în diverse puncte ale oraşului, unde – ce credeţi că se spunea la radio? – măcelăream demonstranţii. Colegul meu de arest, colonel Traian Sima, a rămas perplex când şi-a auzit numele la radio, unde se relata că, în fruntea unor securişti-terorişti înarmaţi până-n dinţi, făceau prăpăd în nu ştiu ce cartier al oraşului.
3. Au fost forţate procese în care au fost acuzaţi de genocid ofiţeri ai Securităţii, fără ca aceştia să fi avut măcar pistol sau să fi dat vreun ordin să se tragă. Asta tot în scopul de a incrimina Securitatea şi de a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. Trebuia să se facă totul repede pentru a se turna o placă de beton peste adevăr. Şi, astfel, vinovaţii să nu fie deconspiraţi nici măcar din întâmplare. S-a mers până acolo încât, ştiţi bine, Serviciul naţional de informaţii a fost desfiinţat.
4. Într-un interviu publicat în revista noastră, „Vitralii – Lumini şi umbre”, ing. Mihai Montanu – nume legat de evenimentele din decembrie 1989 – a relatat cum preşedintele Ion Iliescu l-a chemat, în martie 1990, şi i-a comunicat că a hotărât să-l numească la conducerea noului serviciu naţional de informaţii ce urma a fi organizat. Când Montanu a ieşit din biroul lui Iliescu, s-a întâlnit pe hol cu Victor Stănculescu şi, entuziasmat, i-a spus ce-i propusese preşedintele Frontului Salvării Naţionale. Stănculescu i-a sugerat să-şi vadă de treabă, că acest lucru nu se va întâmpla. „O să sune la Moscova, o să informeze şi n-o să te numească”.  Într-adevăr, după doar trei zile, Iliescu l-a chemat pe Montanu şi i-a spus, vă citez din povestirea lui Mihai Montanu: „Dragă Mihai, nu vei putea fi în fruntea SRI. Nu ştiam că nu faci parte din grupul nostru. O să te numesc la Ministerul Afacerilor Externe”.
C.C.: Domnule colonel, iertaţi-mă, dar sunt nevoit să vă întrerup. Spuneţi că eu sunt pesimist, însă ce fel de stat mai poate fi acela când şeful, repet, şeful unui serviciu de informaţii este numit doar dacă face parte dintr-un anumit grup şi, mai ales, dacă primeşte acordul unui stat străin? Până acum, ziceţi că am fost pesimist, însă tind să devin deprimat.
F.T.: Domnule Creţu, un astfel de stat există şi se numeşte România. Iată, deci, că şi de această dată vă înşelaţi. Pot exista şi astfel de state…
5. Care era pe vremea aceea principalul mijloc de manipulare a opiniei publice? Televiziunea Română, căci era singura. A fost printre cele dintâi instituţii „capturate”. Scopul… tocmai l-am spus mai devreme. Acum – vă dau un banal exemplu, care-mi vine în minte – crainicul tv Teodor Brateş a apărut în direct, anunţând, alarmat, cum că securiştii vor să arunce în aer televiziunea. S-a găsit o bombă amplasată în interiorul acesteia. Bineînţeles că s-a dovedit a nu fi nimic. Cu alte cuvinte, s-a incitat populaţia pe un fond emoţional puternic, că securiştii sunt, de fapt, teroriştii, securiştii îl apără pe Ceauşescu, securiştii, securiştii, securiştii… De ce? pentru că Securitatea era singura instituţie  care nu fusese penetrată şi, prin urmare, singura instituţie de care se temeau cei care aveau misiunea de a prelua conducerea politică a ţării. Se ajunsese cu ostracizarea ofiţerilor, încât rudele acestora începeau să aibă rezerve.
6. Laszlo Tokes a fost documentat ca fiind agent al unui serviciu străin. Cu toate acestea, a fost decorat de statul român la cel mai înalt nivel, ca şi când el ar fi adus servicii şi nu deservicii poporului roman. Cam aşa stau lucrurile.
C.C.: Să înţeleg de la dvs. ceea ce de fapt ştiam deja, ceea ce tot omul de bună-credinţă ştia, că s-a încercat nu doar compromiterea ofiţerilor de securitate, ci a întregii structuri? Evident că această tehnică nu a fost întâmplătoare. Ea se plia, într-un fel, pe – să-i zicem – aversiunea pe care o avea poporul faţă de Securitate sau, ştiu eu, mai corect ar putea fi spus teama faţă de această instituţie, care era privită şi ca un instrument represiv al regimului.
F.T.: Parţial, aveţi dreptate. Securitatea era privită aşa de un procent nesemnificativ, raportat la populaţia ţării. Acest procent de nemulţumiţi avea dreptate să nu agreeze măsurile de limitare a dreptului de a călători liber, oriunde în lume, de dreptul de a-şi exprima idei, păreri, opinii mai mult sau mai puţin politice. Dar nici nu au fost prea curajoşi. Marea masă a corpului de ofiţeri de informaţii s-a ocupat de activităţi care aveau ca scop apărarea intereselor naţionale. Sigur că se căutau tot felul de motive, unele care existau deja în conştiinţa publică şi le activau folosindu-le în sensul în care le convenea lor. Securitatea era de vină şi pentru simplul fapt că se numea „securitate”, ca şi când acest termen ar fi avut în etimologia lui o conotaţie negativă. Cu vreo 3 ani în urmă, am fost invitat la o întrunire, unde se comemorau 20 de ani de la evenimentele de la Tg. Mureş, din martie 1990. N-am vrut să mă duc, explicându-i celui care m-a invitat că nu am aflat despre acele evenimente decât mult mai târziu, întrucât eram încarcerat şi strict izolat. Pentru că s-a insistat, am acceptat. Contextul discuţiilor a fost de aşa natură încât a trebuit să intervin şi i-am adresat fostului preşedinte Ion Iliescu, mai în glumă, mai în serios, câteva cuvinte. Dacă îmi amintesc bine, i-am spus atunci că multe au fost cele nedrepte şi în neinteresul ţării şi că pe mine mă deranjează termenii ca mod de exprimare şi mai ales ai domniei sale, care a făcut parte din conducerea politică a ţării şi anterior. I-am reamintit că ştie foarte bine ce făcea Securitatea şi dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns, căci evenimentele din martie `90, de la Tg. Mureş, i-au luat total pe nepregătite. Evenimentele grave petrecute atunci au impus reînfiinţarea serviciului. Câtă vreme instituţia a fost destructurată, a fost suficient timp ca în fruntea instituţiilor statului să fie plasate persoane, unele cel puţin dubioase, dacă nu chiar total în contradicţie cu interesele naţionale. Aşa a fost posibil ca persoane cunoscute cu activităţi antiromâneşti să preia în mod oficial înalte demnităţi. Cu astfel de lucruri nu ai voie să glumeşti. Ele nu sunt ale tale, sunt ale ţării. Interesul ţării trebuie să primeze, dacă te numeşti că faci parte din ţara asta românească.
C.C.: Oare, nu cei care au executat lovitura militară de stat din `89 şi care se aflau în slujba diferitelor structuri aparţinând altor state decât România nu s-au oprit doar la debarcarea lui Ceauşescu, ci au mers mai departe? Atât de departe, încât şi copiii noştri vor trăi efectele acelei „întâmplări”. Să presupunem că ar exista o grupare civică, evident, care ar milita pentru recâştigarea patriei, a neamului românesc. Mă gândesc că ar fi aproape cu neputinţă ca, pe termen scurt, să identifice toţi „infiltraţii” care se află la post, pe acest tărâm. Îmi imaginez că, după ce a picat regimul comunist, spionii nu şi-au luat tehnica la spinare şi au părăsit teritoriul. Dimpotrivă, au creat tot felul de instituţii şi institute, cu ajutorul cărora să poată continua manipularea, în aşa fel încât să nu se afle nici astăzi adevărul. Mai ales că, revin la discuţia anterioară, o bucată suficientă de timp, Sistemul de Informaţii Român a fost desfiinţat pur şi simplu. Mă tem că „revoluţia”, termen pe care ni l-au servit ei, căci ne plăcea nouă să-l consumăm, nu s-a sfârşit. În realitate, procesul, ca să nu-i spun războiul de ocupare a acestui stat, continuă şi acum. Mă tem că ei sunt cei care ne sunt induşi şi acceptaţi de noi ca elite ale culturii româneşti. Ei sunt cei care implantează un nou program de educaţie, ne învaţă copiii că patriotismul nu mai există, nu trebuie să mai existe – desigur – la noi, nu la ei. La noi, însemnele naţionale, drapelul, nu trebuie să mai reprezinte nimic, în timp ce la ei sunt purtate cu mândrie.
F.T.: Pare că, de data asta, n-aţi pus o întrebare, ci aţi făcut mai multe constatări pe care nu doresc să le comentez. Cu unele sau chiar cu majoritatea sunt de acord. Vedeţi? Până în `89, spionii, trădătorii erau boabe numărate. Ştiam exact cine sunt, unde sunt, câţi sunt. Procentul celor încă neidentificaţi era, aş putea spune, nesemnificativ. Acum, în democraţia noastră, a împrejurărilor politice din această ţară, acest fenomen probabil este mult mai greu de stăpânit. Sunt convins, însă, că şi acum, ca şi atunci, ofiţerii structurilor informative ale statului îşi fac datoria, dar şi acum, ca şi atunci, important este cine sunt persoanele care beneficiază de munca structurilor de informaţii. Pe preşedintele ţării nu-l alege SRI, pe prim-ministrul ţării nu-l alege SRI, pe parlamentari nu-i alege SRI şi dacă se întâmplă ca unul sau unii dintre aceştia să fie lipsiţi de responsabilitate, situaţia se complică. Nici nu poate să spună electoratului în campania electorală: „Popescu este agent străin, nu-l votaţi!”. Nu are astfel de competenţe şi poate că, pe de o parte, este bine aşa. Sigur că sunt şi cazuri extreme, în care activitatea unui astfel de agent este documentată şi atunci este deferit justiţiei pentru trădare. Dar ce te faci când, în majoritatea cazurilor, nu poţi face nimic, dintr-un cumul de cauze? Pot fi de acord cu dumneavoastră când spuneţi că la noi termenul „patriot” a ajuns să fie perceput ca ceva desuet, ca fiind peiorativ. Dar eu cred că şi mai neplăcut decât asta este lipsa sentimentului, a mândriei că aparţii unui grup, unei familii – în fond, unei ţări. Nu vorbim aici despre naţionalism, însă, atunci când ajungi să nu mai fii mândru de ceea ce eşti, pur şi simplu rişti a nu mai fi. La noi, sigur că a fost o lovitură de stat militară, e lămurită. Nu o spunem noi, ofiţerii de informaţii, a recunoscut-o Victor Stănculescu, în timp ce se afla la Jilava. Nu că noi, Serviciul Naţional de Informaţii, nu ştiam că aşa a fost. Am ştiut şi atunci; desigur că nu se poate vorbi despre o revoluţie, în sensul propriu al cuvântului, care a venit, a schimbat un regim cu altul şi gata. Situaţia e mult mai complexă, în condiţiile în care lovitura de stat militară au dat-o unii care se aflau în slujba serviciilor străine. Populaţia nu a contat, decât ca masa manipulabilă, ea a primit ce şi-a dorit şi ce a fost ajutată să-şi dorească: răsturnarea regimului comunist. Pe cale de consecinţă, cei care au reuşit lovitura de stat au primit şi ei, la rândul lor, ce şi-au dorit.
C.C.: Inevitabil, îmi vine în minte perioada romană, când oamenii erau potoliţi cu pâine şi circ. În cazul „revoluţiei” de la noi, populaţia n-a contat. De altfel, din nefericire, doar crede că ar conta.
F.T.: Absolut. Această lovitură de stat a fost minuţios pregătită din vreme. Nu vi se pare că  a fost o vreme de haos? Să ne referim numai la sistemul economic, care pur şi simplu a fost lăsat, servit pentru a fi prăduit. Să fi fost oare întâmplătoare aceasta măsură? Să fi fost oare dintr-o lipsă a culturii economiei capitaliste? Eu aş zice că nu. Să mai punctăm o dată. Pe cât pare de complicat, pe atât de simple sunt lucrurile. Să simplificăm, să reducem totul la absurd, pentru a putea înţelege şi cel din urmă cititor. Când un hoţ vrea să pătrundă în incinta înterprinderii, pentru a-şi face meandrele, cum procedează? Găseşte o soluţie pentru a păcăli sau îndepărta paza. Or, reamintesc, pentru a nu ştiu câta oară, Serviciul de Informaţii al României a fost DESFIINŢAT. Bun! Ai rezolvat o etapă. Dar, totuşi, în incinta acelui obiectiv, mai sunt câini, oameni… Şi atunci, pentru a nu risca să fii observat sau, şi mai grav, deconspirat, le dai de lucru. Câinilor le arunci bucăţi de carne şi atunci vor fi preocupaţi să şi-o împartă. Pe oamenii din interior, de asemenea, îi laşi să se împroprietărească, care cu ce apucă, şi uite aşa ajungi din ce erai de fapt, în afara porţii, iar trădătorul să fie perceput ca binefăcător. Şi, odată instalat în fruntea bucatelor, cu noua imagine, este foarte greu ca cineva să-l mai dea jos. Chiar dacă, să presupunem, că cineva din împrejurimi a observat şi ştie cine este şi îl arată cu degetul, tot el este hărţuit, atât de câinii care, mai până ieri, apăraseră gardurile, cât mai ales de cei din interior, care, între timp, au devenit antreprenori, gazetari, patroni de televiziuni.
C.C.: Domnule colonel, carevasăzică, aveaţi situaţia sub control. Ştiaţi care sunt spionii, cunoşteaţi care sunt trădătorii, în mare aveaţi informaţii despre planurile de acţiune. Ceva îmi scapă… De aceea, vă întreb cum a fost cu putinţă să se întâmple evenimentele din `89 dacă aveaţi toate datele problemei. Nu aveţi să vă reproşaţi nimic?
F.T.: Nu, din acest punct de vedere, NU! Ce depindea de noi făcusem, alţii erau cei care puteau să ia măsurile – în speţă, Ceauşescu şi ceilalţi aflaţi la conducerea politică a României.
C.C.: Bine, şi, în condiţiile în care vedeţi că cel care trebuie să ia hotărârea nu are puterea sau inteligenţa s-o facă, puteţi asista pasiv la cum se năruie un întreg popor? În istorie, sunt destule exemple în care un conducător este asasinat. De ce n-aţi făcut-o?
F.T.: (râde) Răspunsul este acesta: Nu. Era prea târziu, chiar şi pentru asemenea gesturi extreme, pentru că situaţia e mult mai complicată decât vi-o puteţi imagina şi ar fi putut avea consecinţe devastatoare. Românii nu mai aveau controlul statului. Ungaria primise acceptul să invadeze Transilvania. Uciderea lui Ceauşescu atunci când, repet, oricum nu mai conta, ar fi fost un bun prilej pentru forţele militare externe să intervină, pentru că, nu-i aşa, Securitatea l-a împuşcat pe Ceauşescu şi, împuşcându-l, a preluat puterea. Şi, repet, nu mai servea la nimic. Ceauşescu nu mai reprezenta o miză, noi fuseserăm scoşi din uz, iar ţara era condusă de „revoluţionarii” pe care noi îi ştiam ce reprezintă. Ar fi fost ceva variante când Ceauşescu s-a întors din Iran. Toţi ne aşteptam ca primul lucru pe care-l va face când va ajunge la Comitetul Central era că îşi va da demisia şi va numi un comitet de ROMÂNI care să organizeze alegeri democratice. Asta ar fi fost o ultimă variantă, pentru că astfel îi lăsa în ofsaid pe cei care puseseră la cale lovitura de stat. Nu mai aveau obiectul muncii, nu mai aveau împotriva cui să protesteze şi se evita şi vărsarea de sânge.
C.C.: Dar poate că Ceauşescu nu a ştiut sau nu a avut suficientă minte să înţeleagă mărimea unui asemenea gest.
F.T.: Ba a ştiut. I s-a spus, i s-a argumentat. Ba chiar a fost un moment în care luase această hotărâre şi atunci au apărut unii din Biroul Executiv care, din păcate, într-un mod josnic, mult sub demnitatea umană, au îngenuncheat şi l-au rugat să nu demisioneze, spunându-i: „Şi pe noi cui ne laşi?”. Aşa că Ceauşescu s-a răzgândit, iar drama poporului rămânea implacabilă. Eu mă aflam la Timişoara, trimis încă din data de 17 decembrie, împreună cu generalul Emil Macri. Când am aflat că Ceauşescu intenţionează să se adreseze poporului, am respirat uşurat. În teleconferinţa pe care Ceauşescu a ţinut-o cu prim-secretarii, la întrebările acestora privind măsuri şi atitudini pe care trebuie să le ia, Ceauşescu le-a spus că vor afla răspunsul la toate problemele din cuvântarea pe care urma s-o aibă la posturile de radio şi televiziune din acea seară, întrucât se va adresa poporului. Toţi cei care ne aflam în birou am comentat pe această temă, sperând că îşi va anunţa demisia. Altfel, nu vedeam ce să spună poporului. Din nefericire, totul s-a dovedit a fi doar o speranţă de-ale noastre. Chiar l-am întrebat o dată, pe generalul Iulian Vlad, dacă n-a putut interveni în niciun fel şi mi-a răspuns că singura măsură pe care ar fi putut-o lua atunci ar fi constat în arestarea dictatorului. Ceea ce s-a încercat. Generalul Vlad i-a propus ministrului Apărării de atunci, generalul Vasile Milea. Acesta a refuzat, argumentând că îi e frică. Eu am insistat: „Şi, totuşi, fără armată, fără Vasile Milea, nu puteaţi să-l arestaţi?”. Mi-a explicat de ce nu putea. În primul rând, Securitatea avea foarte puţine cadre în raport cu armata. În aceste condiţii, era imposibilă o astfel de operaţiune. Şi, dacă, prin absurd, să spunem că ea ar fi reuşit, dacă s-ar fi făcut fără implicarea armatei, n-am fi rezolvat nimic, dimpotrivă. Numărul morţilor ar fi fost mult mai mare. Cei care conduceau operaţiunile militare ar fi avut motiv să folosească tunurile şi tancurile, întrucât cei care se ocupau cu manipularea opiniei publice ar fi spus nu că Securitatea l-a arestat pe Ceauşescu, ci, dimpotrivă, l-a dus în nu ştiu ce punct sau nu ştiu ce bază cu scopul de a-l proteja.
C.C.: Cum este România de azi văzută prin ochii Contraspionului?
F.T.: Frumos colorată, cu un potenţial fabulos şi când mă refer la potenţial, am în vedere, în primul rând, resursa umană. România este o ţară cu viitor, ca de altfel orice ţară, însă este foarte important să precizez că viitorul ei depinde, în mare măsură, de trecut, dar mai ales de prezent. Lucrurile par, deşi greu, să înceapă a se aşeza în firescul lor, doar că este mult, foarte mult de muncă. Ca să concluzionez, aş putea spune că România pare un imens front deschis pe toate planurile şi, prin urmare, depinde de cât de responsabili şi sârguincioşi vom fi noi, cei care suntem implicaţi în această luptă şi mă refer aici la toţi românii, căci de fiecare în parte depinde dacă unui stat îi va fi mai bine sau mai rău. Multe dintre cele ce s-au întâmplat intră deja în sfera de activitate a istoricilor, rămâne pe tărâmul trecutului. Multe informaţii vor pleca „dincolo”, împreună cu noi, fiindcă aşa este în lumea asta. N-aş vrea să închei fără a vă spune că, de fapt, sunt un optimist.
C.C.: Vă mulţumesc şi sper să mai am ocazia să continuăm ceea ce am început. Poate  chiar să concretizăm acest început între două coperţi. Cine ştie? Poate mai aveţi ceva de spus din ceea ce nu aţi spus până acum, ori poate a mai trecut timp şi legea vă permite să faceţi anumite mărturisiri. Ar fi în interesul tuturor să mai aflăm şi noi, ăştia, profanii, câte ceva despre şi mai ales dinspre mult huliţii securişti şi Securitate.


                                                                           Costin Creţu